Sic transit gloria mundi

De Jean Pădureanu am aflat încă din anii 96 când abia intrasem în presă. Nu îl cunoscusem personal. Într-o perioadă în care eu mergeam pe jos neavând câteodată nici bani de autobus, el circula într-o maşină condusă de un şofer ceea ce mie mi se părea o scenă decupată dintr-un film american. În timp ce noi eram la etapa beep-urilor de pe mobile ca să nu avem facturi cât salariul, el vorbea gratis până se plictisea inclusiv în străinătate având un abonament pentru care nu plătea nimic. I se spunea „Lordul” şi aşa se şi purta inclusiv la petrecerile de renume de la cabană sau de la restaurant, de onomastică sau cu alte ocazii, la care participa toată lumea bună din oraş. Era, cred, printre puţinii, dacă nu chiar singurul care apărea la televizor. Pentru acest oraş mic de provincie era o somitate.

Personal nu am avut ocazia să-l cunosc decât mult mai târziu când devenisem corespondent de presă naţională şi fotbalul făcea parte din „job description”. Nu mă pricepeam la fotbal şi nici nu mă interesa, însă aveam de făcut interviuri înainte de meciuri, aveam nevoie de reacţii după ele. Niciodată nu m-a refuzat. A dat răspunsuri bune la întrebări idioate pe care desigur că i le-am adresat. Îmi amintesc că ne-am petrecut chiar o seară întreagă în club cu dânsul aşteptând în faţa unei camere să intre în direct cu o echipă de live de la Realitatea. Nu ştiu de ce ne tot amânau intrarea în emisiune, dar ne ţineau într-o fereastră, iar el a avut răbdare să stea circa o oră cu lumina aceea puternică în faţă, absolut obositoare şi stupidă. Nu ne-a reproşat nimic, nu a plecat. Indiferent cât de des avea de dat răspunsuri la întrebări dificile, o făcea cu eleganţă. Şi dacă ştiai ca ziarist că lucrurile nu stau aşa cum le descrie, nevinovate, îţi era pur şi simplu ruşine să fii agresiv şi să-l iei la rost pe omul din faţa ta. Doar era un „lord”.

Când Gloria juca în Liga 1 era o forfotă de nedrescris pe la club. Foarte greu îl găseai liber şi disponibil pe Jean Pădureanu. Trebuia să-l prinzi când vine pe alee dacă voiai să ai parte de un minut în care să fie singur. Părea că omul acesta e centrul universului şi în jurul lui se învârte tot. Dacă se ducea la Primărie, cât ai zice peşte obţinea miliarde pentru Gloria de la bugetul local. Pe sponsori îi ţinea aproape cum ştia el mai bine, inclusiv cu vacanţe prin ţările unde echipa mergea în cantonament şi petrecerile de pomină de care am amintit deja. În timp însă, s-a dovedit că poziţia sa a fost magnetizantă. De îndată ce Gloria a părăsit primul eşalon, au dispărut rând pe rând toţi. Clubul a devenit pustiu, petreceri nu s-au mai făcut. La onomastica sa au venit tot mai puţini. I-au rămas aproape doar câţiva prieteni. Adevăraţi!

Mă uitam ieri la sicriul depus în capela evanghelică şi în jurul căruia nu era absolut nimeni. Poate am prins doar un moment, dar acest tablou descria întru totul traseul de viaţă al acestui om. Mi-a venit în minte expresia latinească: „Sic transit gloria mundi” (aşa trece gloria lumii). Se potriveşte perfect în cazul său şi cred că în cazul tuturor celor care ating un soi de notorietate în timpul vieţii graţie domeniului în care activează. Ea vine la pachet cu o grămadă de oportunişti care nu fac altceva decât să încerce să profite de pe urma poziţiei celui în cauză.

Nu am putut să nu mă gândesc la mine însămi şi să nu mă întreb câţi dintre cei care azi îmi ridică statui ar avea o părere la fel de bună despre mine dacă nu aş fi ziarist. Probabil niciunul. Din postura de om simplu e foarte greu să fii acceptat în „cercurile” importante, nu îţi vede mai nimeni calităţile, nu îţi apreciază nimeni talentele. Dacă însă faci parte dintr-o categorie de pe urma căreia restul au de câştigat orice (inclusiv băgarea în seamă în cazul nostru), atunci brusc devii interesant pentru ei. Ai nevoie de înţelepciune multă să faci deosebirea între prietenii adevăraţi şi oportunişti, între aprecierile reale şi laudele deşănţate, pe scurt: între grâu şi neghină. E foarte simplu să ai „prieteni” mulţi când scrii într-un ziar, când conduci un club de fotbal, când faci politică sau orice altceva ce presupune notorietate.  Pentru că oamenii vor să scrii despre ei dacă se poate cât mai „de bine”, vor să stea în lojă la meci, să nu plătească bilet dacă se poate, să prindă funcţii importante. Invocând aşa-zisa prietenie, ei consideră că tu, ca ziarist, ar trebui să nu le vezi greşelile şi relele, că tu, ca preşedinte de club, nu le ceri nimic, doar le dai, că tu, ca politician, le rezolvi orice.

E foarte greu să faci deosebirea între prieteni şi oportunişti când eşti pe Everest, dar se ocupă viaţa de această epurare după ce nu mai eşti. Rând pe rând, oportuniştii dispar. Găsesc alt ziarist pe care să-l laude, alt preşedinte de club care să le dea locuri în lojă, alt politician mai influent pe care să-l ridice în slăvi. Se mută ca o turmă în căutare de idoli. Nu ştiu dacă Jean Pădureanu a reuşit în timpul vieţii sale să facă măcar pentru sine această deosebire esenţială între prieteni şi oportunişti. Cu siguranţă însă vom vedea mâine, la înmormântare, câţi dintre cei care roiau pe la Gloria vor prefera mai degrabă petrecerile de Revelion şi somnul de după decât un „rămas bun” demn de la cel care le-a fost mentor, finanţator, angajator, de la cel cu care au chefuit sau de pe urma căruia au profitat în alt mod. În mod normal, acel stadion care s-a umplut de multe ori, ar trebui să fie din nou plin şi mâine. Ar însemna că nu ne-a dispărut de tot respectul, recunoştinţa şi umanitatea.

M-am tot întrebat care e lecţia de viaţă pe care ar trebui să o învăţăm uitându-ne la destinul acestui om. Până la urmă, a făcut cu pasiune ceea ce i-a plăcut şi a plătit un preţ pentru asta. L-au înconjurat mulţi, dar a fost mai degrabă singur. Ca noi toţi. Nu-i invidiaţi pe cei care, la noapte, vor petrece Revelionul înconjuraţi de prieteni dacă voi sunteţi singuri. În realitate şi ei sunt tot la fel. Iluzia că au trăit altfel decât noi toţi se va spulbera când vor fi aşezaţi într-un sicriu.

Lecţia, cel puţin pentru mine, este una simplă: indiferent ce facem în această lume, dacă suntem înconjuraţi de prieteni adevăraţi sau de oportunişti, dacă lăsăm în urma noastră ceva sau nu lăsăm nimic, în final plecăm la fel cum am venit: singuri. Probabil îşi vor aminti de Jean Pădureanu doar cei cărora le-a făcut personal un bine, la fel ca de noi toţi.

Pare să fie tot ce contează.

Cristiana Sabău

Cristiana Sabău

A absolvit Universitatea "Babeş-Bolyai" Cluj-Napoca, Facultatea de Litere, secţia română-franceză. În 1996 a debutat în mass-media. A colaborat de-a lungul timpului cu mai multe instituţii de presă printre care Ziua, România Liberă, Europa FM, Radio 21,Radio România, Mediafax, NewsIn, Realitatea TV. În 2011, anul în care a fondat publicaţia Timp Online, a primit distincţia "Jurnalistul bunei guvernări", decernat de Asociaţia pentru o Românie Curată pentru investigaţia care a dus la demisia unui ministru din Guvernul României.
Cristiana Sabău

Google Ads

Comentarii

  1. I. Alexa

    Fiecare OM are cu adevărat în viaţă de la Dumnezeu, câteva momente de glorie… efemeră în faţa semenilor săi. Atunci este CLIPA ta! Unii vor să aibă însă o glorie permanentă şi veşnică. Este un simptom de boală… Să ne amintim permanent că „Totul este efemer, şi cel care îşi aminteşte, şi cel care este amintit. Este aproape clipa când vei uita de toate, este aproape, de asemenea, clipa când toţi vor uita de tine. Gândeşte-te că nu peste mult timp nu vei mai fi decât nimeni de nicăieri.” – MARC AURELIU (Gânduri către tine însuşi). P.S. Vă mulţumesc sincer pentru Editorialele Dvs. Ating intotdeauna sufletele! La mulţi ani!

    (6)
  2. Safriuc V.

    Trăim într-o lume ce este în perpetuă tranziție și mereu începuturi, evoluția este greu sesizabilă. Nu mă pricep la fotbal, dar nu poți să treci aproape zilnic pe lângă un om ce prin ținută impunea respect și să nu-ți pui întrebări. Așa am aflat la un moment dat că lordul e la pușcărie. Nu am urmărit cum și de ce a fost judecat, dar am convingerea că cei apropiați într-o intreprindere trebuiai să fie mai fermi. Legile tranziției au impus reguli noi, cei obișnuiți ce cele vechi nu au ținut pasul singuri. Așa că am rămas cu impresia unui sacrificiu inutil pe altarul dreptăți, o victimă a unei lumi schimbătoare.
    Să-ți fie țărâna ușoară și bunul Dumnezeu să te ierte, și pe noi să ne ierte, că nu ți-am fost alături.

    (3)
  3. Old Vampire

    Din pacate tata Jean a perceput Gloria ca pe propriul lui copil. Si s-a comportat asa cum fac multi cu unicul lor copil, adica foaaaaarte protector, atat de protector incat nimeni (sau prea putini) nu a putut patrunde in interiorul …jucariei. Asta a cauzat si departarea suporterilor de echipa, faptul ca spectatorii nu mai aveau acel sentiment ca fac parte dintr-o familie. Ar fi multe de spus…, oricum Padureanu a fost un om cu suflet mare si pot veni in sprijinul acestei afirmatii toti cei pe care i-a ajutat (si sunt f.f. multi aceia), dar mai sunt si cativa (cei care nu-i cantau in struna) pe care i-a aruncat ca pe o masea stricata. Oricum toti avem si bune si rele ………. R.I.P. Jean Padureanu !

    (8)
  4. Maria

    Doamna Cristiana,citesc cu interes articolele d-voastra,surprindeti foarte bine realitati dure ,de care ne lovim fiecare dintre noi in viata de zi cu zi.Aveti perfecta dreptate ,prietenii adevarati se vad doar atunci cand ti-e greu,ceilalti sunt doar profitori si oportunisti.D-zeu sa-l ierte si sa-l odihneasca pe „lordul”Bistritei,iar d-voastra sa aveti un an nou plin de impliniri personale si profesionale!

    (2)
  5. nicu

    Nimeni dintre noi nu-i sfant , ci toţi avem păcate, aşa că nu trebuie să judecăm.
    Dar să ne folosim de acest exemplu, din cercul nostru strâmt, pentru a vedea efemeritatea gloriei si a existenţei în general şi pentru a observa că nu prea mai avem mult timp pentru a fi oameni şi a ne purta bine unii cu alţii.
    Să ne schimbăm un pic fiecare, până nu-i prea târziu !

    (2)
  6. citizen

    singura iubire sincera si total dezinteresata o poti avea de la orice animal, mai putin de la om.
    omul este obisnuit sa treaca cu indiferenta si nepasare pe langa un altul cazut pe strada, un caine isi da viata ca sa-si salveze stapanul.
    exemple de caini, pisici si pasari care au suferit la pierderea stapanului sunt cu miile, de oameni adevarati – mai putin…..

    (1)
  7. maria

    Ca multe ale articole ale dumneavoastra,si acesta este pentru mine o lectie de viata.Multumesc! Nu obisnuiesc sa fac comentarii,dar vreau sa stiti ca imi incep ziua cu Timponline.Sanatate!

    (4)

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Toate comentariile vor fi moderate (aprobate manual).

Vă rugăm să respectați următoarele reguli:

  • 1. Să vă referiți doar la articolul la care postați comentariul.
  • 2. Folosiți un limbaj civilizat, fără injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
  • 3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, dacă acestea nu au legatură cu textul.
  • 4. Autorul articolului poate fi criticat pentru eventuale greșeli, incoerență, lipsă de documentare etc.
  • 5. Numele folosit să nu fie nume de personalități ale vieții publice sau parodieri ale acestora.
Nerespectarea regulilor menționate mai sus va duce la ștergerea comentariilor, fără avertisment și fără explicații.