Delegația orașului Rehovot, Israel, condusă de Rahamim Malul, primarul orașului, şi viceprimarul Cristian Niculae, reprezentantul Primăriei Bistriţa, au depus o jerbă de flori la monumentul Deportaţilor de la Sinagoga Bistriţa. „Este de datoria noastră să nu-i uităm pe cei care au murit nevinovați în lagărele de concentrare naziste”, a scris pe Facebook viceprimarul Cristian Niculae, care a însoţit delegaţia.
„Pentru a comemora victimele Holocaustului din Bistrița-Năsăud și pentru a le aduce un pios omagiu, delegația din orașul Rehovot a depus o jerbă de flori la monumentul ridicat în memoria acestor oameni greu încercați, foști cetățeni ai orașului sau județului nostru. Este de datoria noastră să nu-i uităm pe cei care au murit nevinovați în lagărele de concentrare naziste. Totodată este un prilej să conștientizăm că orice formă de intoleranță, rasism, ură și discriminare reprezintă amenințări la adresa democrației și umanității. Este foarte important să păstrăm acest moment în memoria noastră individuală și colectivă, pentru ca astfel de orori să nu se mai repete în viitor”, a scris Cristian Niculae.
Din Bistriţa-Năsăud, aproape 6.000 de evrei au fost luaţi din casele lor în iunie 1944 şi deportaţi în Germania. Din cauza condiţiilor grele, 300 de evrei au murit înainte de a fi deportaţi şi au fost înmormântaţi în incinta lagărului, într-o groapă comună. Dintre cei care au fost transportaţi cu trenurile în Germania, doar 700 au reuşit să se mai întoarcă acasă. Niciun supraviețuitor al lagărelor de concentrare nu mai este în viață.
Evreii din Bistriţa au fost duşi iniţial într-un lagăr la patru kilometri de oraş, pe teritoriul actualei Staţiuni de Cercetare şi Producţie Pomicolă Bistriţa, unde se spunea că va fi pregătit terenul pentru o crescătorie de porci. Aproape 2.500 de locuitori ai ghetoului proveneau chiar din Bistriţa. Ceilalţi au fost aduşi din comunităţile din districtele Bistriţa de Jos şi Bistriţa de Sus, Năsăud şi Rodna.
Ghetoizarea evreilor din oraş s-a făcut sub comanda primarului Norbert Kuales şi a şefului poliţiei, Miklós Debreczeni. În alte comunităţi ale judeţului, operaţiunea a fost condusă de László Smolenszki, adjunctul de prefect, şi locotenent-colonelul de jandarmi Ernö Pasztai. Toţi patru participaseră, împreună cu László Endre, la conferinţa din 28 aprilie de la Târgu Mureş. Ghetoul, constând dintr-un număr de barăci şi adăposturi pentru porci, era inadecvat din toate punctele de vedere. Resursele de apă şi hrană au fost, în mare parte, foarte sărace, din cauza comportamentului inacceptabil al lui Heinrich Smolka, cel însărcinat cu asigurarea lor. Printre cei care au cooperat cu Smolka la persecutarea evreilor s-a aflat Gusztáv Órendi, un agent al Gestapo din Bistriţa. Autorităţile poliţieneşti locale au asigurat paza ghetoului cu 25 de jandarmi din Dumitra, trimişi la Bistriţa de colonelul Paksy-Kiss. După 10 mai 1944, prefect al judeţului a fost Kálmán Borbély.
Deportarea celor 5.981 de evrei din Bistriţa a avut loc la 2 şi 6 iunie 1944.
Din câte se vede din enumerarea celor care au condus acest eveniment nefericit, sunt fie sași fie maghiari. In acel moment, Bistrița nu era sub administrație românească, de precizat!
Un adevar menit sa acopere un alt adevar acoperit de minciuna cotidiana in care traim dupa 70 de ani in care am negat implicarea romanilor in Holocaust.
„Dintre toți aliații Germaniei naziste, Franța Vichystă și România sunt cei care aveau cele mai importante comunități evreiești și cei care au pus la cale propria lor politică de exterminare, astfel că poartă răspunderea cea mai mare, după însăși Germania, pentru moartea evreilor europeni… Iași, Odesa, Bogdanivka, Domanivka, Peciora de exemplu sunt printre cele mai hidoase măceluri comise contra evreilor în decursul Holocaustului. Statul român a săvârșit și el un genocid împotriva evreilor. Faptul că nu i-a exterminat pe toți nu trebuie să ascundă această realitate.”
În total, în cei trei ani cât a durat stăpânirea românească în Transnistria, circa 160.000 de evrei din toată țara, dar îndeosebi bucovineni și basarabeni, au fost deportați în Transnistria în asemenea condiții, încât peste 25.000 au murit în drum. Dintre cei ajunși în viață, încă o treime au mai murit la fața locului de frig, foame și boli (în special dizenterie).[16] Jumătate dintre cei 320.000 evrei bucovineni, dorohoieni și basarabeni au pierit în acest răstimp, majoritatea în cele cincisprezece lagăre în care fuseseră regrupați, sub pază militară, și în care orice incident dădea loc împușcării în grup a deținuților implicați sau bănuiți (cele mai sinistre lagăre fiind Ahmetcetka, Bogdanivka, Domanivka și Peciora).
Măcelul de la Odesa este cea mai mare crimă săvârșită vreodată de armata română. El a avut loc șase zile după intrarea trupelor române în Odesa, în urma unui atentat al partizanilor sovietici care l-au ucis pe generalul Glogojanu, comandant al orașului, împreună cu alți 40 de militari. Succesorul lui Glogojanu, generalul Trestioreanu, a replicat spânzurând aproximativ 5000 de persoane chiar în ziua și noaptea următoare (de felinare și balcoane), în majoritate evrei, deoarece partizanii, care cunoșteau perfect canalizarea orașului, erau mult mai greu de prins. La data de 23 octombrie, 19.000 de evrei au fost arestați pe cartiere și deținuți în hangare, biserici și săli publice. Sute dintre ei, poate mii au fost împușcați cu mitraliera apoi stropiți cu benzină și arși, iar în ziua următoare alte câteva mii au fost conduși în afara orașului în șanțurile defensive și acolo împușcați cu mitraliera câte 40 sau 50 laolaltă, fiind acoperiți cu pământ pe măsură ce se prăvăleau în șanțuri. Încă 5000 au fost închiși în trei depozite industriale mari, de asemenea împușcați cu mitraliera, stropiți cu benzină și arși cu depozite cu tot. Estimația numărului victimelor variază de la 15.000 la 40.000 de evrei odeseni.
Pe 1 noiembrie, 33.885 de evrei supraviețuitori (dintr-o comunitate inițială de circa 50.000 înainte de război) au fost regrupați la apus de oraș, în cartierul Moldoveanca și în kolhozurile și grajdurile din jurul Odesei în vederea deportării în nordul Transnistriei. Majoritatea au murit de dizenterie, foame și frig în decursul lunii decembrie: Raul Hilberg afirmă că în total măcelul de la Odesa ar fi cauzat aproximativ 100.000 de morți, la cei odeseni adăugându-se mii de evrei basarabeni aduși și ei la Moldoveanca (pe unde trecea calea ferată Tighina–Odesa). Într-o scrisoare a mareșalului Antonescu din 19 octombrie 1941 către fostul său coleg de liceu Wilhelm Filderman, Conducătorul statului se justifică astfel: „La Odesa, evreii sunt cei care au insistat pentru ca trupele rusești să ne opună o rezistență îndârjită și inutilă, numai ca să ne aducă nouă cât mai mari daune”.