Adevărul este că suntem indolenţi

Cine ar trebui să ne înveţe ce să facem în caz de furtună? Părinţii. Cine trebuie să ne salveze viaţa atunci când suntem în deplinătatea facultăţilor fizice şi mentale? Mai întâi de toate noi înşine. Din păcate, aşteptăm mereu să vină alţii să ne salveze şi să mai treacă o tragedie ca să putem arăta cu degetul înspre vinovaţi.

De mică am ştiut mereu de la ai mei că „vremea mare vine de la Cluj”. Mai precis, nu conta de unde se înnora, furtuna venea dintr-o singură direcţie. Atunci, primul lucru pe care îl făceam la ţară era să adunăm păsările în curte, să băgăm animalele în grajd, să închidem uşile şi ferestrele casei. Bunica, Dumnezeu să o ierte, pregătea ramurile sfinţite de Florii să le arunce în curte caz că dă gheaţa. La grindină avea o singură rugăciune pe care o repeta obsesiv „Du-o, Doamne, pe munţii pustii!”. Dacă mă apropiam prea mult de geam să văd cum plouă, nu mă lăsa, dojenindu-mă cu „Nu e bine!”. Aveam să scriu mai târziu o ştire macabră care mi-a marcat începutul carierei de jurnalist. A trăsnit undeva la munte un cal care păştea în faţa ferestrei şi familia care mânca la masă, cu geamul deschis. Un fulger, trei cadavre.

Cum am crescut la ţară, am muncit de mică la câmp, cu ai mei. Tata ne spunea de fiecare dată când nu venea cu noi la strâns fânul că, în caz de furtună, să aruncăm furcile, să nu ne adăpostim sub niciun pom cu riscul de a sta în ploaia torenţială. Dacă ne plouă, nu e nimic. Fierul şi pomii atrag fulgerele şi putem muri.

Tot de la bunica am învăţat să „citesc” semnele cerului. Chiar duminică, într-o zi nefiresc de caldă, am observat şi am spus-o cu voce tare că vremea se schimbă. Norii erau risipiţi pe tot cerul, în fâşii lungi. Apoi am aflat că e furtună la Cluj şi tot cu voce tare am zis: „Vine şi la noi!”. Aşadar, am fost prima persoană care m-am autoalertat pe baza a ceea ce am învăţat de la bunici şi părinţi. E drept că lucrurile acestea vin în timp şi după ce acumulezi o anumită experienţă de viaţă şi puţină înţelepciune, adică eşti matur. Probabil aceasta este explicaţia pentru care americanii reacţionează disciplinat când li se spune că vine uraganul X. Sunt un popor matur. Au fost atât de multe uragane care i-au devastat încât nu cred că le mai ţin nici ei minte numele, iar acum ştiu că nu există altă soluţie în faţa unei furtuni devastatoare decât să fugi din calea ei.

Noi am fost feriţi până acum de furtuni de genul acesta şi habar nu avem cum să reacţionăm, ca nişte copii pe care nu i-a educat nimeni. Îi dau dreptate primarului din Timişoara care spunea că degeaba ar fi pornit sirenele, oamenii nu ar fi ştiut ce să facă. Nici eu nu cred că aş fi ştiut, deşi am scris despre exerciţiile ISU, am făcut reportaje când s-au pornit sirenele, însă efectiv nu am reţinut semnificaţia sunetului, că atunci când sună de nu ştiu câte ori e atac aerian, că altfel  e cutremur. Nici măcar nu m-am chinuit să reţin, recunosc. Dacă duminică ar fi sunat sirenele, care oricum nu se aud decât pe o rază mică în jurul lor, probabil mulţi s-ar fi găsit să spună: „iar s-au apucat ăştia să ne enerveze şi duminica!”. Probabil unii ar fi ieşit din case să vadă ce se întâmplă şi ar fi stat gură-cască în timp ce le cădeau ţigle în cap. Dacă erau şi mai mulţi răniţi, am fi dat vina pe autorităţi că s-au apucat să semene panică gratuit. Nici nu ştii cum e mai bine.

Cert este că autorităţile din Bistriţa-Năsăud nu au primit cod Portocaliu de la ANM, ci Galben, aşa cum meteorologii recunosc în comunicat. Drept urmare, de ce să sune sirenele aiurea la cod Galben? Au mai fost date de-a lungul timpului „n” coduri Galbene şi nici nu s-au apropiat norii de Bistriţa, cu atât mai puţin să plouă. Că puteau să sune clopotele de îndată ce s-a apropiat vijelia? Da, cu asta sunt de acord, mai ales că nu cred că mesajul mai trebuie decodificat şi se spune că sunetul de clopot risipeşte norii, iar majoritatea bisericilor nu mai au clopotar, ci telecomenzi. Nu ştiu dacă au sunat. Era prea puternic vântul să le mai poţi auzi, situaţie în care un singur lucru trebuie să faci ca om: să te pui la adăpost.

Din păcate, noi, românii, suntem indolenţi şi convinşi că se poate întâmpla oricui, mai puţin nouă, aşa că atunci când vine furtuna, ieşim să facem poze, să ne mutăm maşinile dintr-un colţ al blocului în altul, stăm la geam să filmăm ca să avem ce posta pe Facebook.

Câţi dintre dumneavoastră aveţi pregătit un bagaj de urgenţă în casă, un kit de supravieţuire în caz de calamitate majoră? Măcar ştiţi ce ar trebui să conţină? Iată ce am găsit pe internet: „apă: cel puțin 1 l/persoană, mâncare: specialiștii recomandă produse precum untul de arahide, biscuiți și jeleuri pentru că oferă senzația de sațietate, cereale, nuci și batoane energizante. Lanterne cu baterii, măști de protecție, pătură de supraviețuire aluminizată (este rezistentă la apă și la vânt), periuțe și pastă de dinți, cel puțin 100 lei în bancnote mici (poate bancomatele sau cărțile de credit nu funcționează), copii xerox după certificatul de naștere, cartea de identitate, pașaport, cartea de asigurare,  ochelari, o copie după setul de chei de la mașină și casă, baterii pentru aparatele radio, telefon mobil și încărcător, medicamente și dozele necesare, trusă de prim ajutor, pelerină de ploaie”.

Dacă nu aveţi aşa ceva în casă, fără să fiţi avertizat de nimeni decât de propriul instinct de supravieţuire, înseamnă că nu consideraţi că vi se poate întâmpla ceva rău şi că aveţi o anumită doză de indolenţă, ca şi mine, de altfel. Înainte să acuzăm pe oricine de orice, ar trebui să ne uităm în oglindă. Când avem un necaz, rămânem ca proştii în stradă cu hainele de pe noi.

Meteorologii avertizează că furtunile de tipul celei de duminică vor tot veni şi vor creşte în intensitate fiindcă România şi-a tăiat pădurile şi astfel s-a schimbat radical clima. Trebuie să începem să învăţăm ce e de făcut în caz de dezastru şi să nu mai aşteptăm de la un stat ce nu a fost în stare timp de 30 de ani să ne facă nişte amărâte de drumuri pe care să circulăm fără să ne dăm unii de alţii să ne salveze pe toţi.

E limpede ca lumina zilei că e incapabil.