Timp de gândire

Paradoxal, pe unii oameni postul i-a făcut mai răi

Am constatat asta la Năsăud, într-o dimineaţă în care îl aşteptam pe premierul Grindeanu şi mi-a venit brusc ideea să întreb lumea care ieşea de la biserică despre postul negru pe care unii îl ţin din Vinerea Seacă până la Înviere. Ghinionul meu a fost să dau din prima peste o femeie cu batic, extrem de bisericoasă, care mi-a spus cu titlu de glorie că ea ţine post şi vine la biserică în mod regulat, nu ca alţii care dau buzna o dată pe an şi aglomezează bisericile doar de Paşti. A mai urmat o ploaie densă de judecăţi de valoare la adresa creştinilor de ocazie din care am dedus că aceştia sunt cel puţin cu o treaptă, dacă nu cu multe etaje sub superioritatea morală a acestei femei. Din punctul ei de vedere, fireşte.

Acum, ca să fiu sinceră, sportul naţional al mersului la spovedit înainte de Paşti mi se pare şi mie cel puţin hilar şi nu mă refer aici la împărtăşanie, Doamne fereşte, ci la interogatoriul de sub patrafir care durează adesea, la oraş cel puţin, doar câteva minute, dacă nu chiar secunde, fiindcă stă lumea la rând şi e grăbită. În primul rând pentru că mi se pare stupid să vorbesc sub poala cuiva fără să-l privesc în ochi şi să pot respira măcar. Din câte ştiu, ochii sunt fereastra sufletului, iar atunci când cineva te priveşte profund în ochi, chiar dacă vrei cumva să ocoleşti adevărul, nu poţi. Ochii vorbesc mai limpede decât gura şi sunt, desigur, incapabili să mintă. Eu, una, cel puţin, dacă am de minţit, mi-e foarte greu să mă uit în ochii cuiva. Consideraţia aceasta poate fi pur personală şi luaţi-o ca atare. Alţii poate pot.

Am avut parte de experienţe în viaţa mea în care spovedania a durat o jumătate de zi, ce-i drept la o mănăstire destul de izolată, de pe malul Dunării, care nu devenise încă loc de pelerinaj. Erau începuturile monahale la Peştera Sfântul Andrei, extrem de idilice, în care nu exista nici măcar biserică. Slujbele se făceau în peşteră şi călugării erau puţini. Chiar erau preocupaţi de rugăciune, de meditaţie. Nu erau deranjaţi de turişti, nici de pelerini fanatici. Cum timpul părea să se fi oprit în locul acela, am ieşit la o plimbare cu părintele duhovnic pe câmpurile dobrogene şi am vorbit cu el despre toate, vrute, dar mai ales nevrute fiindcă era un psiholog foarte bun şi ştia să intre în cotloanele minţii şi sufletului fiecăruia. Am învăţat să mă iert pentru greşeli prosteşti şi omeneşti, să-mi dau circumstanţe sau nu, să-i iert pe alţii, oferindu-le, la fel, circumstanţe. La sfârşitul zilei, parcă am terminat de analizat bucata de viaţă pe care o trăisem. Ştiam exact unde a fost bine şi unde a fost rău şi aveam, cumva, clare toate lucrurile.

A fost singura mea spovedanie de o jumătate de zi. Nu am primit sfaturi. Nici canoane. Am avut pur şi simplu o revelaţie referitoare la persoana mea. Dovadă că a fost o experienţă extraordinară, am trăit-o doar o singură dată în viaţă. De câte ori am dat peste preoţi grăbiţi, care mi-au pus patrafirul în cap şi nu m-au privit în ochi, care s-au grăbit să-mi dea sfaturi fără să ştie nimic despre mine, am ştiut că nu le voi mai răpi timpul preţios la o dată viitoare. M-am ferit de cei care mi-au dat canon în pâine, vin şi sute de lumânări, de cei care îndeamnă să repeţi la nesfârşit aceleaşi rugăciuni scrise de alţii şi am considerat că sunt extrem de norocoasă să dau peste oameni care mi-au citit în suflet şi m-au ascultat. Am învăţat de la unii dintre ei că iertarea o primeşti dacă ştii să o dai la rândul tău, iar primul pe care trebuie să-l ierţi eşti chiar tu. Să-i ierţi apoi pe alţii e floare la ureche. Dacă te ierţi, trăieşti împăcat, iar împăcarea înseamnă că ţi-ai găsit pacea şi liniştea. Atunci nici măcar nu îţi mai trece prin cap să te compari cu alţii, nu îţi pasă câţi vin la biserică, de câte ori vin, cât post au ţinut pentru că ţi-e foarte clar că nu e treaba ta. Treaba ta e să trăieşti împăcat cu propria ta fiinţă, oriunde te-ai afla şi nu poţi face lucrul acesta dacă nu te cunoşti cu adevărat, dacă nu ştii cine eşti.

Era o vreme când ţineam toate posturile şi gândeam exact ca şi femeia bisericoasă cu batic. A venit o altă vreme când am făcut exact pe dos. Nu pot spune că am făcut bine nici într-un caz, nici în altul. Cred că post adevărat e cel pe care ţi-l autoimpui şi în care mai incluzi, în afară de meniuri vegetariene, şi alte circumstanţe care să te ajute să stai mai mult cu tine însuţi ca să te poţi analiza. Aşadar, un post adevărat ar include, în zilele noastre, şi în opinia mea, fireşte, fără internet, în special fără Facebook. Cred că foarte mulţi dintre oamenii de azi ar putea trăi fără mâncare şi apă, dar ar suferi cumplit dacă le-ai lua telefonul din mână. Uneori chiar mă întreb sincer ce s-ar întâmpla cu omenirea dacă ar cădea toate conexiunile şi în mâinile noastre am avea nişte aparate moarte, la ce s-ar gândi majoritatea oamenilor, ce ar face, cum ar arăta feţele lor? Adresez aceste întrebări fiindcă îi privesc pe cei care butonează la nesfârşit pe tot felul de aparate extrem de scumpe şi par nişte oameni foarte ocupaţi, care fac nişte lucruri extrem de importante când, de fapt, ei nu fac nimic. Dacă nu ar avea telefoane mobile în mână, probabil că singura ocupaţie potrivită pentru mulţi ar fi să spargă nişte seminţe.

Peste câteva ore, postul se va încheia. Cei care nu s-au abţinut de la mâncare se vor regăsi în rugăciunea de la Înviere în care se spune că sunt bineveniţi toţi în împărăţia lui Dumnezeu, chiar şi cei din ultimul ceas. Ceilalţi probabil că vor considera că au ocupat demult locurile din faţă. Am învăţat de la un prieten care, an de an, între Răstignire şi Înviere, ascultă Requiem şi în special Lacrimosa de Mozart, iar de la un călugăr – care ne-a dus pe mai mulţi în faţa unui munte fără cărări pe care ne-a îndemnat să-l urcăm care pe unde poate -, că fiecare cale e bună câtă vreme îţi găseşti liniştea pe ea şi ajungi unde trebuie.

16 comentarii

  • Fain ……dar este o singura Cale NU fiecare cale este buna
    Isus a zis ; Eu sunt Calea Adevarul si Viata nimeni nu vine la Tatal decat prin mine
    Sa ne bucuram si sa ne iubim unii pe altii traind in respect si nu judecandu-ne

  • Textul de faţă, scurt şi cuprinzător, îl consider o Pastorală atipică, de suflet, de bun simţ, de smerenie şi de echilibru, ancorată în realitatea crudă şi complexă a societăţii româneşti. Demersul Dvs. nu critică şi nu impune, cititorul avizat găsind cu uşurinţă semnificaţia şi calea de urmat în propria lui viaţa interioară. Vă mulţumesc pentru acest moment tămăduitor. HRISTOS A ÎNVIAT!

  • Biserica si Dumnezeu….sint acolo unde te rogi. Am simtit asta ori de cite ori viata si destinul m-a adus intr-o situatie. Am simtit ca ,,cineva,,este acolo linga mine. Restul……este lumesc.

  • Postul este un mod de viață sfântă,este viața lui Dumnezeu.Viața lui Dumnezeu aduce echilibrul şi armonia firii, supremaţia spiritului asupra lăcomiei materiale.În această viață sfântă suntem chemați să împlinim cuvântul lui Dumnezeu,să potolim zburdările trupului pentru a lăsa sufletul să se îndrepte cu gânduri curate către Dumnezeu.Postul înseamnă curățire sufletească neîncetată pentru că’’nimeni nu e fără de păcat,chiar dacă viața lui ar fi numai de o zi’’(Iov,14,4).Postul este un exerciţiu de voinţă spre desăvârşirea în virtute şi fapte bune,este traiul după voia lui Dumnezeu din care păcatul nu face parte.
    A fost întrebat ava Antonie de un frate:
    -‘’Avă,cu ce să încep postul răstignirii ? Atunci, ava i-a răspus: Postul să-l începi cu două gânduri: gândul simplităţii careîţi aduce aminte de smerenia Domnului.Apoi gândul curățirii.El îţi aduce aminte că şi tu greşeşti’’.

  • Am avut nenumarate discutii pe tema „spovedaniei”, cu prieteni interesati de studiul Scripturilor, cu credinciosi din diverse culte crestine, parintii mei, bunicul meu, un fel de calugar greco-catolic la fel ca si socrul meu, preot ortodox, refuzand dezbaterea subiectului, luandu-l asa cum a fost mostenit. Textul biblic pe care s-a dezvoltat acest inexplicabil obicei este : ” Iacov 5.16. Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit.” Sunt multe dezvoltari ale acestui verset biblic, unul relativ simplu de gasit este : Păcatele săvârşite împotriva semenului meu trebuie să fie mărturisite înaintea lui pentru a primi iertare şi pentru a reface relaţia cu el. Totodată, în felul acesta, dovedesc că sunt dispus să îmi asum responsabilitatea pentru fapta mea şi că am încredere şi sper că voi fi primit şi iertat. Sufletul nobil va oferi iertare, prin harul lui Dumnezeu, indiferent de mărimea greşelii.
    Textul din Iacov mai poate avea şi o altă interpretare, care ne pune la dispoziţie multe posibilităţi de vindecare. Mărturisirea păcatelor, a greşelilor şi a fărădelegilor înaintea unei persoane în care ai încredere aduce vindecare emoţională. Dezvăluirea propriilor nedesăvârşiri înaintea unui prieten creştin credincios va uşura povara păcatului. Pe lângă aceasta, mărturisirea reciprocă întăreşte relaţiile interpersonale. Manifestarea încrederii în celălalt şi acceptarea încrederii lui transformă relaţia într-o prietenie veritabilă şi durabilă. De altfel, procesul de consiliere se întemeiază pe principiul că vorbirea este benefică pentru suflet. Este adevărat că există tulburări psihice care necesită tratament de specialitate, însă multe probleme sufleteşti pot fi rezolvate la nivelul bisericii şi al comunităţii sociale. Faptul acesta este adevărat mai ales în dreptul unor probleme apărute în urma deteriorării relaţiilor interpersonale – neînţelegeri, bârfă, invidie etc. Dacă vom urma sfatul lui Iacov, ne vom uşura povara psihică şi, în plus, vom avea mai multă putere de a ne schimba comportamentul dăunător.
    Totuşi, este necesară prudenţa. Destăinuirea, înaintea unui prieten apropiat, a păcatelor comise poate aduce o mare uşurare, însă persoana în cauză devine vulnerabilă. Există întotdeauna riscul ca prietenul să divulge fapta şi atunci toţi cei implicaţi au de suferit.
    Cel mai important este că putem să ne mărturisim păcatele înaintea Domnului cu încrederea şi cu asigurarea deplină că vom fi iertaţi.
    Citeşte 1 Petru 5,7. Problemele în relaţiile cu ceilalţi ne pot aduce incertitudine şi chiar teamă şi îngrijorare. Oamenii ne pot ajuta, însă ajutorul cel mai sigur vine de la Dumnezeu, care este dispus să asculte oricând toate îngrijorările noastre. Aceasta ne va aduce un sentiment real de uşurare, pentru că am lăsat poverile noastre în mâinile Sale.” „1 Petru 5.7. Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El însuşi îngrijeşte de voi.”
    Recunosc faptul ca am pacate pe care n-am avut indrazneala de a le marturisi numai lui Dumnezeu. Sper sa ma ierte, eu facand tot ce-mi sta in putere pentru a ierta oricui imi cere iertare, orice ar fi facut, zbatandu-ma sa-i iert si pe cei care nu-si cer scuze,si nu-mi este deloc usor. Cristos a inviat!

  • doamna Cristiana calea pe carea ati urmat-o si felul în care gânditi nu-si (mai) are rostul în lumea asta grabita, ajunsa fara un scop si ahtiata doar dupa lucruri materiale.
    din pacate cei care gândesc asa sunt tot mai putini si tot mai nebagati în seama.
    cei multi alearga acum fara un scop precis, se grabesc spre nicaieri ignorând lucrurile esentiale ale vietii; unii îsi dau seama la final, altii nici atunci.
    astfel de mentalitati ca a dvs. si-ar avea poate locul pe o noua lume cladita de la zero.
    o lume care ar fi mai buna, evident.
    Sarbatori Fericite !

    • vorbeste iq14 care considera femeile vaci
      sarind in fata masinilor
      nu ti-e rusine ipocritule?
      o lume noua cladita de la zero?
      exista lumea..de cladit se cladeste singura
      da’ nu cu indivizi ca tine

    • stadt_bistritz – paradoxal, pe tine postul nu te-a facut mai tolerant, ai ramas la fel de imbecil ca si pâna acum.
      din pacate esti înca un exemplu care arata câta dreptate are doamna Cristiana.

  • Apropo de auto analiza a propriilor actiuni si judecati de valoare, oare cand noi elitele care avem un parcurs academic ajungem la o forma de intelegere a religiilor si a actiunilor cu caracter religios si ne intoarcem la sat in comunitati in care credinta si relogiozitatea este produsul unei socializari naturale dintre generatii si judecam felul in care ei isi practica si isi inteleg pozitia in cadrul relatiei cu Biserica, oare nu e tot o judecata de valoare precum cea pe care ”doamna cu batic” a facut-o fata de consateni? Violenta simbolica se numeste si va recomand cu drag o literatura din spectrul academic Pierre Bourdieu- Reproducerea capitalului social, economic si educational/cultural.

  • Cam didacticistă si critică enciclica. Un fel de urbis et orbis al papei Cristiana.
    Pâna la urmă fiecare ne alegem calea, după știința și conștiința noastră, în funcție de mai mulți factori, între care și capacitatea de a ne raporta la cele sfinte.
    Dar a face obiect al judecății ”aproapelui” Cristiana (să nu înțelegeți greșit expresia) modul fiecăruia de a relaționa cu divinitatea, echivalează cu asumarea unui rol cam prea mare din partea semenului nostru.
    Este bună comunicarea on-line dar parcă tot domnia sa spunea că prea se referă uneori la aspecte ale vieții intime.
    Cum este și cazul de față.
    Dar , Fiecare pentru sine , croitor de pâine.

  • Horea, Am trăit și eu în anii ’80 o experiență inedită cu un călugăr, preot și profesor de filozofie la facultatea de teologie din București, cu 17 ani de pușcărie în aproape toate pușcăriile de exterminare comuniste .Am mers la dânsul 12 ani la spovedanie și discuții spirituale inclusiv catehizare. Te primea, într-o încăpere modestă cu o masă, 4 scaune, dulap ,canapea și o nișă acoperită cu o perdea unde avea cărți și obiectele de cult esențiale ,patrafirul și potirul . Mă ruga să-i povestesc ce mă supără și mă asculta câte 1-2 ore ,cu mici întrebări și întreruperi apoi, scotea o periniță mică, îngenunchiam, iar el își punea patrafirul mă acoperea ușor și mă întreba dacă mai am ceva de spus în afara celor relatate deja ,urma dezlegarea, o rugăciune scurta și ne despărțeam. Când părăseam locuința eram ușor ca fulgul și efectiv nu simțeam asfaltul, aveam senzația de plutire, levitație, era fericirea eliberării, era pacea sufletească deplină . Îndrumările erau simple, iar canonul era un Tatăl nostru. Nu pot să-l uit, mă rog ca bunul Dumnezeu să-l aibă în grija lui .De atunci nu am mai găsit un preot adevărat și regret profund uneori simt nevoia unui duhovnic cu care să mă sfătuiesc dar NU EXISTĂ decât popi grăbiți veșnic, neatenți, dornici de apariție pe sticlă, în ziare, public și de dominare, nu mai zic de BANI F. MULȚI. Dumnezeu să-i ierte.

  • Foarte frumos subiectul. Asta este adevărul. Dar de multe ori adevărul doare. Ar fi prea frumos să ne înțelegem să ne iertăm toți .Asta înseamnă să fim creștini. Să iubim pe aproapele nostru ca pe noi înșine. Atâta timp cât judecăm indiferent pe cine nu avem de a face nimic cu creștinismul. Nici un preot sau predicator din orice biserică nu ne învață să facem rau,dimpotrivă ne îndeamnă să facem binele cât ar fi ei de grăbiți. Acum că Mântuitorul Isus a Inviat Vă doresc la toți Multă dragoste in suflet alături de cei dragi! HRISTOS A INVIAT !

Apasă aici ca să comentezi

Dă-i un răspuns lui Stefan Horea Cancel

Reguli pentru comentarii. Click aici.

GA vertical

Carliont

KissFM

KISS FM

Titlu Articole Recente

Articole recente

Titlu Comentarii recente

Comentarii recente

CleverADS