E adevărat că moartea Mădălinei Monole a făcut cele mai mari ratinguri din ultimii ani, dar să nu uităm că existau mai multe elemente care au condus la acest lucru. Era celebră, era tânără şi s-a sinucis din motive încă necunoscute. Lumea era interesată să primească un răspuns la întrebarea „De ce?”. Nu l-a primit, însă, de atunci aceeaşi lume primeşte sute de galerii foto şi video de la înmormântări, făcute fără niciun discernământ. Sunt fotografii cu casa, cu steagul, cu sicriul deschis şi cu cei dragi plângând pe margine, cu cortegiul, cu preoţii, cu gropa. Nu mă pot uita la nicio fotografie de acest gen (deşi nu mă pot lăuda că am înţeles din prima cât de nepotrivit e să le faci), aşa cum nu mă pot uita încă la o casetă video pe care am filmat-o chiar eu când tatăl meu era încă în viaţă. Mi-e tare greu să mă uit şi nu cred că voi putea în următorii ani.
Mă întreb din ce categorie fac parte oamenii care se uită la fotografii sau filme făcute la înmormântări şi publicate în ziare. Vor să se vadă cine a fost acolo? Vor să vadă cine n-a fost? Se ţine o evidenţă a oamenilor care au fost sau nu la înmormântări? Orice răspuns am da, tot sinistru rămâne. Dacă vrei să fii alături de cineva care trece printr-un moment greu, te duci acolo cu un buchet de flori şi eşti prezent pentru ca să-i oferi umerii tăi în caz că vrea să plângă sau privirea în cazul în care caută compasiune în ochii cuiva. Dacă toţi s-ar uita la galerii foto/video cu înmormântări (pe care eu le-aş interzice dacă ar exista o lege a presei scrise), familia l-ar conduce singură pe ultimul drum pe cel dispărut, iar noi toţi am sta acasă şi am accesa galeriile foto sau, şi mai sinistru, transmisiunile „live” (metodă practicată de anumite culte neoprotestante) şi ne-am simţi solidari cu cei rămaşi în viaţă. Mai precis, nu am face nici un efort să fim prezenţi şi să oferim compasiune cu întreaga noastră fiinţă şi se întâmplă mult prea des acest lucru.
Trăim într-o epocă în care ne întâlnim tot mai puţin şi petrecem mai mult timp cu aparatele decât cu alţii. Graţie lor, ni se pare că suntem lângă cel cu care vorbim la telefon sau cu care discutăm online. Ni se pare doar. Comunicăm, e adevărat, dar nu cu întreaga noastră fiinţă. Nu se poate uita nimeni în ochii noştri, deşi ochii sunt oglinda sufletului, nu poate nimeni să ne studieze expresia feţei sau mişcările mâinilor. Deci nu comunicăm. Doar verbalizăm câte ceva.
Aş interzice galeriile foto/video de la înmormântări publicate în ziare pentru ca să nu mai satisfacem curiozitatea bolnăvicioasă a unora care vor să vadă „cine a fost” prezent şi pentru a-i determina pe oameni să facă efortul de a fi oameni exprimându-şi compasiunea faţă de durerea familiei cu prezenţa lor.
Cristiana Sabău
Cristiana, mi se pare putin inoportun editorialul tau atata timp cat imi amintesc perfect faptul ca anul trecut in vara, atunci cand a murit inecat la mare baietelul familiei Buhai tu ai fost singura care a dat poze de la inmormantarea lui.
Am scris şi mă citez, deşi e cât se poate de aiurea să te citezi, dar o fac: „Nu mă pot uita la nicio fotografie de acest gen (deşi nu mă pot lăuda că am înţeles din prima cât de nepotrivit e să le faci)”. În ce priveşte acest caz, am evitat să fotografiez sicriul, familia. Şi nu cred că am dat vreo galerie foto sau video.