Diferenţa între viaţă şi moarte

Mi-am început ziua citind un mesaj privat pe Facebook primit de la Bianca Pintea despre care am aflat că trece printr-un moment extrem de delicat al vieţii, boala grea a soţului ei care ar avea şanse de vindecare, însă un sistem întreg din România pare să-i fie potrivnic.

“Te implor, Cristiana, găseşte o variantă să îi urneşti. Presa e o putere. E singura variantă. Te rog, ajută-mă să nu îl las să moară”. Am citit şi am plâns ca o neputincioasă ce mă simt în faţa bolii, a durerii şi tristeţii. Nu i-am putut răspunde nimic. Mi-am dat seama că l-a scris târziu în noapte şi mi-am imaginat-o neputând adormi de griji, împovărată de responsabilitate, speriată că nu a făcut destul.

O cunosc pe Bianca de pe vremea când lucram împreună la Mesagerul, o fată bătăioasă care intra pe fereastră dacă i se închidea uşa, revoltată din cauza nedreptăţilor, cu urechea plecată la oamenii necăjiţi. Nu îmi amintesc exact motivul pentru care a renunţat la presă. Am reîntâlnit-o lucrând în domeniul social şi m-am bucurat să văd că nu şi-a pierdut niciodată zvâcnirea de ziarist. Mulţi alţii nu au avut-o niciodată chiar dacă scriu în continuare prin ziare sau apar la televizor. E poate mai bine pentru ei ca persoane fiindcă nu e uşor să trăieşti măcinat de revoltă, gata în orice moment să scoţi sabia şi să porneşti o luptă despre care nu ştii cum se va încheia nici pentru tine, nici pentru cei în numele cărora o porţi. Cu toate acestea, dacă eşti cu adevărat ziarist, o porneşti fără să eziţi, fără să te gândeşti la consecinţe. În timp ce acţionezi, îţi spui: dacă acum nu eşti ziarist, atunci când? E rău însă pentru presă în general pentru că, din cauza unor intruşi, şi-a pierdut puterea în care Bianca încă mai crede. În ultimii nici nu mai ştiu câţi ani, mass-media s-au ocupat mai mult de cancan, a ascuns pseudo-ştiri sub titluri pompoase, a vrut să vândă mult, să facă munţi de bani. La fel ca multe alte domenii de activitate, s-a umplut de impostori ce s-au aşezat în primul rând. Nimeni nu a mai fost interesat ce se întâmplă în spate, chiar dacă niciodată lucrurile cu adevărat importante nu sunt la vedere. Trăim însă într-o societate ce excelează în superficialitate, care dă like la drame şi tragedii, veşnic pusă pe bârfit şi aproape total dezinteresată să se implice cu adevărat.

Citind mesajul Biancăi şi apoi restul postărilor ei de pe Facebook m-am gândit la cât de cumplit trebuie să fie să ştii că există leac pentru boală, dar nu poţi să te atingi de el din cauza unor nenorociţi de bani pe care unii îi cheltuiesc fără discernământ pe chermeze. Şi mai cumplit e să ştii că ai plătit toată viaţa la stat exact în ideea că, atunci când te afli într-o situaţie de genul acesta, statul vine la rându-i şi plăteşte pentru tine. Înţeleg de la ea că nici vorbă de aşa ceva.

Probabil cererea pentru decontarea medicamentului stă pe un birou o lună, pe altul altă lună, şi uite aşa, moartea vine fără să aştepte avizul. Sunt convinsă că există explicaţii: că sunt multe cereri, că fiecare caz e grav, că sunt bani puţini, etc. Totuşi, când statul ne ia bani în fiecare lună nu pare interesat că puteam face şi noi altceva cu ei decât să-i virăm în contul lui, nu acceptă explicaţii, vine, ne blochează conturile, ne execută silit fiindcă – nu-i aşa? – cu banii noştri se fac drumuri, spitale, etc., cum ne spune reclama plătită de ANAF şi care rulează pe toate televiziunile. Poveşti!

De 25 de ani, România nu are autostrăzi, spitale poate că încep să apară, dar medicii deja au tulit-o în străinătate, nu simţim nicio îmbunătăţire a nivelului nostru de trai şi, cu toate că suntem numiţi europeni, în realitate ţara noastră ne umileşte în fiecare zi. Murim ca proştii pe drumuri înguste şi denivelate, plătim meditaţii fiindcă şcoala e vai şi amar, în spitale se moare mai ceva ca pe stradă, în instituţii publice stăm la cozi, ne uităm în continuare la acelaşi circ penibil creat de politicieni de doi bani, plătiţi boiereşte, care îşi votează legi speciale şi pensii de magnaţi, ne ducem iar la vot precum turma şi îi alegem pe aceiaşi hoţi care ne-au adus în stadiul în care suntem, obraznici, tupeişti cărora nu le ruşine să ne mai ceară încă o dată să-i trimitem la borcanul cu miere din care unii au mâncat deja pe săturate timp de decenii şi – ce să vezi? – tot nu le-a ajuns.

În tot acest timp, oamenii simpli, cum e şi Bianca, aflaţi în situaţii dificile, trebuie să cerşească ajutorul semenilor, călcându-şi demnitatea în picioare, cu ochii plecaţi în pământ, plini de lacrimi de umilinţă. O fac pentru că nu au încotro, disperaţi. Mă doare sufletul numai imaginându-mi acest tablou nedemn de o ţară care se pretinde creştină, care finanţează ziduri şi turnuri cu sute de miliarde în timp ce oamenii care poartă în ei chipul lui Dumnezeu sunt lăsaţi să moară aşteptând aprobări care nu mai vin de la nişte nababi cărora nu le pasă de nimic altceva decât de mulţimea banilor din conturile lor.

Sunt conştientă că toţi murim mai devreme sau mai târziu, dar aş vrea ca, înainte de a ne mai pretinde o ţară creştină, o grădină a Maicii Domnului, un popor de pelerini şi de iubitori de Dumnezeu, să ne întrebăm sincer dacă ne pasă cu adevărat de semenul nostru, prăbuşit la marginea drumului răpus de boală, sau ne grăbim să ajungem la slujbă şi la moaşte ca să ne închinăm şi la mulţimea de politruci aflaţi pe scenă, lângă altar, cu ale lor Cruci Transilvane atârnate în piept? Să ne gândim şi să acţionăm punând mână de la mână să salvăm o familie şi să-i pedepsim apoi, la momentul potrivit, pe cei care girează în continuare un sistem corupt, sfidător, pus pe umilit omul de rând şi creat în aşa fel încât să le aducă beneficii doar celor din vârful piramidei.