Satul Târlişua nu are o poveste, are sute de poveşti, poate chiar mii. Multe din ele au ajuns pe prima pagină a ziarelor, altele au deschis jurnalele unor televiziuni, iar cele mai multe au fost îngropate sub mâl sau în uitare.
„Astfel se face că eu m-am născut într-un sat, anume Târlişua, pe care nici pe hartă nu l-am descoperit niciodată şi care totuşi există de vreme ce tatăl meu a dăscălit acolo un an de zile, iar eu însumi acolo mi-am petrecut primele luni de viaţă”.
Sunt cuvintele lui Liviu Rebreanu, inscripţionate pe o piatră în centrul satului Târlişua, în faţa casei unde s-a născut. Cuvintele acestea m-au făcut să înţeleg că prea multe despre acest sat n-a ştiut nimeni până să vină potopul. A venit vremea să încercuim numele ei pe hartă şi nu cu lacrimi, ci cu ceea ce am rămas noi toţi după ce Târlişua şi-a şters lacrimile.
20 iunie 2006
Jurnalul meu de reporter începe cu o după-amiază foarte, foarte caldă în care am ieşit să-mi cumpăr cireşe în sandale şi pantaloni de pânză, albi. De când lucrez în presă, nu am plecat niciodată de acasă fără cameră video, aparat foto sau reportofon. Se întâmpla ca, la vremea aceea, să fiu corespondentul unei televiziuni de ştiri, iar unii colegi, corespondenţi şi ei, au aflat că plouă tare la poalele Ţibleşului. Se întâmpla să fiu singura cu maşina funcţională, aşa că ne-am înghesuit vreo cinci într-un Fiat şi am pornit cu viteză spre Beclean. După ce am intrat pe vale, ne-a depăşit, în viteză, o maşină cu girofar de la Apele Române, singura care mergea în acelaşi sens cu noi în timp ce toată lumea părea să o ia la goană în sens invers. Am văzut semnalele şoferilor făcute cu farurile şi am glumit pe seama faptului că tocmai aici şi-a găsit poliţia să monteze un radar. Nu pricepeam de ce oamenii ne fac şi semne cu mâna, dar, probabil că nu ne-am fi întors din drum chiar dacă ştiam ce ne aşteaptă. Nedumeriţi cum eram, am ajuns în satul Spermezeu. Deja, şoseaua era plină de apă şi nu mai puteam trece. Am parcat şi am filmat cum un bărbat se agăţase de gâtul unui bivol pe care încerca să-l scoată din curte. Omul şi bivolul apăreau şi dispăreau dintre ape. Apoi am văzut apa crescând, aducând cu ea căzi de baie, butoaie şi animale şi am decis rapid că nu e de glumă şi trebuie să ne întoarcem rapid. Nu am făcut nici măcar un kilometru că am văzut o ambulanţă oprită în mijlocul drumului. Nu se putea merge mai departe. În zona joasă, apa creştea, iar colina pe care urcasem noi era o insulă într-o mare neagră. În spatele meu, câteva maşini. Şoferii, agitaţi, au venit cu ideea să le urcăm pe munte că altfel rămânem fără ele. Am urcat cât a putut trage un motor mic. Din cer turna cu găleata, apa creştea, eram udă leoarcă. Din fericire, am găsit o casă în care ne-am adăpostit şi o bunică care ne-a dat haine. Am stat acolo până s-a lăsat noaptea, uitându-ne la apa care continua să cadă ca un torent şi la marea care se tot apropia de noi. Fără nicio posibilitate să luăm legătura cu redacţiile sau familiile noastre, am aşteptat. Am aflat apoi că prefectul a anunţat la unul din canalele de ştiri că cinci jurnalişti au dispărut între ape. Spre miezul nopţii, apele păreau să mai scadă, iar un şofer cu un camion încărcat cu animale s-a încumetat să treacă cu un ghid în faţă care căuta cu picioarele şoseaua încercând să evite şanţurile. Am lăsat maşina pe deal, unde a stat vreo două săptămâni, şi am ajuns, cu bine, acolo unde am putut anunţa că trăim, am scăpat şi suntem bine. Trecuse de două noaptea, iar alte două ore mai târziu eram gata să o iau din loc să văd totul la lumina zilei.
21 iunie 2006
La lumina zilei, Valea Ţibleşului părea lovită de un taifun. Copaci rupţi, maşini agăţate în crengile celor care au rezistat potopului, camioane întregi de buşteni proptite pe case cu pereţi dărâmaţi, animale moarte, mlaştină, mâl, foarte mult mâl, oameni împietriţi care nu ştiau de ce anume să se apuce. Nu am putut ajunge până în sat. Drumul era blocat în multe locuri, aşa că am luat-o pe jos. Târlişua părea un sat îngropat sub un morman de lemne. Sute de tone de buşteni s-au transformat într-o torpilă uriaşă care a rupt tot ce i-a apărut în cale, case, poduri, anexe. Oamenii îşi căutau rudele dispărute şi, de la o oră la alta, numărul morţilor creştea. În final, au fost 13. Pe trei dintre ei nu i-a mai găsit nimeni. Puhoiul i-a dus pe un drum fără sfârşit. Încet, încet, s-au deschis căile spre sat, camioane întregi cu militari au dat la o parte buştenii ca să poată trece maşinile. Singurul telefon funcţional din sat, de la primărie, într-o zonă aflată în afara ariei de acoperire, a devenit ţinta jurnaliştilor preocupaţi să transmită ştiri între două convorbiri oficiale şi discuţii pentru campanii umanitare. Cineva, ne-a dezvăluit că există un loc unde, graţie „unei linii” de semnal pe telefonul mobil, vom putea vorbi. Locul acela a devenit ca un spaţiu de pelerinaj, însă linia dispărea când trebuia să dictezi cea mai importantă informaţie din ştire.
Pentru mine cea mai grea parte a fost să vorbesc cu oamenii rămaşi fără case, fără cei dragi. Nu ştiam ce să le spun. Nu găseam niciun cuvânt să-i mângâie. Ne povesteau tuturor jurnaliştilor care ne-am stabilit adevărate cartiere generale în sat, aproape mecanic, fără nicio emoţie, cum s-a înnegrit cerul spre munte, apoi a început să toarne cu găleata de nu s-a mai oprit, cum nu au ştiut dacă să fugă sau să stea, cum au încercat să-şi salveze animalele, cum i-a ferit Dumnezeu şi au scăpat agăţându-se de un copac sau de vreun lemn care se proptise. Zile, săptămâni întregi am petrecut apoi la Târlişua, dar ce nu mi-am putut imagina vreodată, am văzut din elicopter. În locul codrilor falnici, o falie de pământ care a pornit la vale lăsând în urmă pustiul.
20 iunie 2016
După inundaţiile de la Târlişua, a fost instituit sistemul de avertizare prin codurile galben, portocaliu şi roşu. Tot de atunci, Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă transmite, prin SMS, autorităţilor locale informaţii operative despre potenţialele situaţii de urgenţă din aria lor de responsabilitate. În majoritatea comunelor sunt servicii voluntare pentru situaţii de urgenţă care intervin imediat ce se întâmplă ceva inclusiv cu utilajele din dotare.
În 20 iunie 2006, o viitură puternică a măturat Valea Ţibleşului. După o rupere de nori, Valea Ilişua, care izvorăşte din Munţii Ţibleşului, a crescut brusc înregistrând un debit record care a mărturat totul în calea lui. Localnicii care nu au apucat să fugă pe dealuri s-au ascuns în podurile caselor. Alţii au încercat să salveze animale şi au fost luaţi de ape. Ploaia torenţială care a început în jurul orei 17.00 a inundat mai întâi câteva zeci de gospodării din satul Târlişua unde, potrivit unor surse locale, au avut loc şi alunecări de teren. Liniiile telefonice au fost întrerupte şi nimeni n-a mai putut lua legătura cu cei aflaţi în zonă. Viitura din 20 iunie a ucis 13 oameni, a distrus în totalitate 46 de case şi a afectat alte 900 de gospodării. Numai pagubele din infrastructură au fost evaluate la peste 150 de milioane de lei. Localnicii au fost însă ajutaţi să-şi refacă atât gospodăriile distruse, cât şi infrastructura localităţii, timp de câteva luni în localitate ajungâng zeci de camioane cu ajutoare. În prezent, la Târlişua nu mai sunt vizibile decât puţine urme ale inundaţiei de acum 10 ani. Unele răni însă nu s-au vindecat nici acum.
„Zile, săptămâni întregi am petrecut apoi la Târlişua, dar ce nu mi-am putut imagina vreodată, am văzut din elicopter. În locul codrilor falnici, o falie de pământ care a pornit la vale lăsând în urmă pustiul.” Chateaubriand, pe la 1800: „Les forêts précèdent les peuples, les déserts les suivent”.
Ok, asta s-a intamplat..dar..de atunci s-a schimbat cumva ceva in modul haotic si sinucigas de exploatare a lemnului? A primat cumva siguranta in dauna profitului? Dupa ce a trecut valul emotional..la revedere, inapoi la business!!!
Parcă coboară mai multe camioane cu bușteni decât înainte. Văd zilnic.
Off Doamne ce amintire tristă,draga noastră fină a pierdut mama si sora Gabriela care nu au mai gasito niciodata,imi amintesc si acum am o casetă video de la dezastrul de atunci!!!
Nu eram acolo , dar sant nascuta si crescuta pe aceasta vale de aceia cand s-a intamplat nenorocirea am pus mana de la mana si impreuna cu prietenii mei de aici am trimis si noi ceva ajutoare , e ft. adevarat ca unele rani nu se vindeca niciodata , totusi ceia ce este cel mai trist este faptul ca pe zi ce trece codrii nostri dispar ca prin farmec , raman dealurile plesuve iar bietii oameni care locuiesc pe aceste vai sant total desprotejati , pacat , avem o tara minunata insa cei care o conduc , o distrug pe zi ce trece……….numai bine…….